Programul slujbelor in Parohia noastra

Duminica intre orele 11.45-13.30 se oficiaza Sfanta si Dumnezeiasca Liturghie.
Serviciile sunt oficiate in limba romana si partial engleza.

 

Patimile Domnului ca parte a Marii Lucrări Divine

Jertfa Domnului pe cruce fusese prevestită în Vechiul Testament: ”Prin cunoştinţa Lui, Robul Meu cel neprihănit va pune pe mulţi oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu şi va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor” (Isaia 53, 11), precum şi în puntea dinspre Noul Testament pe care o reprezintă Sfântul Ioan Botezătorul care “a văzut pe Iisus venind la el şi a zis: Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii!” (Ioan 1,29). Psalmul 22 vorbeşte despre jertfa Sa şi cuvintele cu care începe sunt cuvintele spuse de Domnul Iisus pe cruce: “Dumnezeule, Dumnezeule, pentru ce m-ai părăsit?” (Eli, Eli, Lama Sabactani? – Matei 27, 46). Iar  în Isaia 52,13-53,12 găsim profeţia pe larg a lucrării patimilor Sale.

 

Duhul Sfânt l-a făcut pe Zaharia din Vechiul Testament să vadă cu cinci sute de ani înainte cum Îi vor străpunge trupul cu suliţa (Zaharia 12,10), fapt relatat de Ioan, martor direct (Ioan 19,34). La fel regele David în psalmul 22 a vorbit, prin lucrarea Duhului, despre străpungerea mâinilor şi picioarelor precum şi de împărţirea cămăşii lui prin tragerea la sorţi (Ps. 22, 16-18), mărturisite ulterior de Ioan (19,23-24). Tradiţia istoriseşte că Sfântul Evanghelist Marcu, copil fiind pe-atunci, a furat unul din cele patru piroane aşa că ostaşii au folosit două piroane pentru braţe şi doar unul pentru picioare. 

 

Ceea ce ne izbeşte când ascultăm cele douăsprezece evanghelii este marea Sa tăcere când a fost judecat, schingiuit şi crucificat (“Iisus n-a mai dat niciun răspuns, lucru care a mirat pe Pilat” - Marcu 15,5; Irod “I-a pus multe întrebări, dar Iisus nu i-a răspuns nimic” - Luca 23,9; iar “oamenii care-L păzeau pe Iisus Îl batjocoreau şi-L băteau. L-au legat la ochi, Îl loveau peste faţă şi-L întrebau, zicând: Prooroceşte, cine Te-a lovit?” - Luca 22, 63-64). Căci el era Mielul jertfei (“Când a fost chinuit şi asuprit n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura” - Isaia 52, 7).

 

Domnul Iisus, Fiul lui Dumnezeu întrupat, “a luat asupra Lui neputinţele noastre şi a purtat boalele noastre” – sunt cuvintele lui Isaia (53,4) preluate de Sfântul Evanghelist Matei (8,17). Toate aceste legături între Vechiul şi Noul Testament dovedesc imensitatea planului lucrării lui Dumnezeu. Probabil, la momentul când omul a fost făcut după chipul şi asemănarea Lui, a existat gândul pentru trupul prin care Unul din Sfânta Treime va putea participa la evoluţia tainică a Creaţiei şi, deoarece ulterior omul şi-a pierdut asemănarea divină prin săvârşirea păcatului originar care a deschis seria vulnerabilităţilor şi păcatelor sale, Cel întrupat S-a jertfit, în dragostea Sa mare, pentru a restabili asemănarea pentru care omul îşi va efectua travaliul său spiritual.

 

Cum spune George Cronk (The Message of the Bible), imaginea lui Mesia ca “prezenţă a lui Dumnezeu în lume, ca Fiinţă Divină, apare de multe ori în cărţile profetice ale Vechiului Testament” (Mica 5,2, Daniel 7, 13-14), Dumnezeu veghiind asupra omenirii în toate generatiile ei. “Viaţa”, această suflare tainică a lui Dumnezeu pe care mai întâi a pus-o în lutul din care l-a plămădit pe Adam, care animă alcătuirea omenească şi o face fiinţă, comunică misterios (doar Domnul ştie cum) cu Duhul Întrupării lui Iisus care îl fortifică şi restabileşte: “De aceea a fost scris: ‘Omul dintâi Adam a fost făcut un suflet viu.’ Al doilea Adam a fost făcut un duh dătător de viaţă” (1 Corinteni 15, 45). Al doilea Adam este Hristos.

 

Domnul Iisus în grădina Ghetsimani le-a răspuns celor care Îl căutau să-L prindă: “Eu sunt” (Ioan 18,5). Este exact cum spune Dumnezeu Tatăl, lui Moise, în Vechiul Testament: “Eu sunt Cel ce sunt”. El adaugă: “Vei răspunde copiilor lui Israel astfel: Cel ce se numeşte Eu sunt m-a trimis la voi” (Exod 3,14). Iată că nişte cuvinte colocviale, de circumstanţă, peste care trecem uşor – “Eu sunt Iisus, Cel pe Care Îl căutaţi”, au de fapt o rezonanţă covârşitor de profundă. Ele sunt însăşi Divinitatea. Vorbeşte Fiul lui Dumnezeu Care este una cu Tatăl Care n-are nume, pentru că este intangibil, deasupra tuturora, Care este “Cel ce este”, adică Iehova. Nu este de mirare deci că, atunci “când le-a zis Iisus ‘Eu sunt’, ei s-au dat înapoi şi au căzut la pământ” (Ioan 18, 6), de spaimă inconştientă sau, pur şi simplu, de forţa fizică a impactului prezenţei Divinităţii aşa cum cade un copac, se produce un foc năpraznic (Dumnezeu, Iehova, a slobozit tunete, grindină şi foc pe pământ – Exod 9,23, I-a apărut lui Moise ca un foc orbitor – Exod 3,2 etc etc) sau se prăbuşeşte un munte.

 

Să nu uităm că Fiul lui Dumnezeu a ales calea smereniei pentru a se apropia de noi, pentru a ne învăţa şi pentru a ne mântui. S-a născut în condiţii de mare smerenie şi S-a pus complet în mâinile oamenilor, liberi să hotărască, iar ei L-au răstignit. Simţim că Îi nesocotim Jertfa, parcă rerăstignindu-L, de câte ori săvârşim un nou păcat. Prezenţa Mântuitorului pare astfel fragilă, vulnerabilă. Nu pentru că Divinitatea ar fi perisabilă ci pentru că, prin mândria noastră nealterată, noi îi facem prezenţa Lui vulnerabilă şi fragilă în interiorul nostru. Să veghem cu mare grijă ca nestatornicia minţii noastre să nu-L respingă şi să-L primim cu braţele sufletului larg deschise, aşa cum o fac cu dăruire copiii. "Tată, Doamne al cerurilor şi al pământului, Te laud pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepti şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor", a rostit în rugăciune Iisus (Luca 10, 21).

 

Noi privim lucrurile într-o situaţie dată, ca pe o configuraţie fixă, aşa cum un istoric priveşte trecutul care nu mai poate fi schimbat - îi cercetează complexitatea şi îl explică. Spiritual fiecare dintre noi L-am trădat sau am fost aproape de a-L trăda pe Dumnezeu, cu fiecare păcat al nostru, când L-am ignorat, neascultat, sau chiar negat (“Cinei Tale celei de Taină, Fiul lui Dumnezeu, astăzi părtaş mă primeşte, că nu voi spune vrăjmaşilor Tăi Taina Ta, nici sărutare Îţi voi da ca Iuda; ci ca tâlharul mărturisindu-mă, strig Ţie: Pomeneşte-mă, Doamne, întru Împărăţia Ta", se spune în rugăciunea dinainte de Sfânta Împărtăşanie). Noi am “spus” vrăjmaşilor lui Dumnezeu şi ai noştri, care sunt duhurile rele, ispititoare, Taina Domnului, cele ce El ne-a învăţat şi ce a pregătit doar pentru noi (i-am lăsat să ne ispitească tocmai în acest domeniu). Este foarte posibil că, dacă Iuda s-ar fi răzgândit, rolul vânzătorului ar fi fost jucat de altcineva. Sau poate procesul prinderii şi “judecării” Domnului Iisus ar fi decurs în alt mod fără vânzare. Poate ceea ce s-a întâmplat era doar una din variantele planului căci Dumnezeu dând libertate omului a introdus şi acest element variabil al ecuaţiei. Este greu de a pricepe planurile Domnului.

 

Povara vinovăţiei

 

Postim săptămânal Miercurea şi Vinerea în semn de căinţă pentru răul pe care noi oamenii l-am făcut Domnului nostru Iisus Hristos: miercuri a fost vândut, vineri a fost răstignit şi îngropat.

 

În cântarea Triodului se vorbeşte despre Iuda. Iuda putea să nu îl vândă pe Învăţătorul său. (“Pentru învierea lui Lazăr pruncii iudei au strigat Ţie iubitorului de oameni Osana! Iar Iuda cel fărădelege n-a vrut să înţeleagă [natura divină a Mântuitorului]. La cina Ta, Hristoase Dumnezeule, zis-ai mai înainte ucenicilor Tăi: Unul din voi va să Mă vândă. Iar Iuda cel fărădelege n-a vrut să înţeleagă [că Ispititorul era în preajmă]. Întrebând Ioan, Doamne, cine este cel ce va să Te vândă, l-ai dovedit pe acela prin pâine. Iar Iuda cel fărădelege n-a vrut să înţeleagă [că ispita se ţine aproape de el]. Cu treizeci de arginţi şi cu sărutare vicleană Te căutau iudeii să Te ucidă Doamne. Iar Iuda cel fărădelege n-a vrut să înţeleagă [că banii sunt o ispită}. Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu intraţi în ispită, zis-ai ucenicilor Tăi, Hristoase Dumnezeul nostru. Iar Iuda cel fărădelege n-a vrut să înţeleagă”. Ba mai mult “La spălarea Ta, Hristoase Dumnezeule, ai poruncit ucenicilor Tăi: Aşa să faceţi precum vedeţi. Iar Iuda cel fărădelege n-a vrut să înţeleagă [să fie smerit, neegoist şi iubitor, unit cu ceilaţi şi Învăţătorul lor] – Antifonul trei).

 

Pilat este mai puţin vinovat de moartea lui Iisus decât Ana si Caiafa care au săvârşit o crimă cu premeditare, dar este vinovat (exact ca, în zilele noastre, guvernatorul Californiei, Arnold Schwarzenegger, care, de frica judecătorilor, nu s-a prevalat de dreptul lui de a nu lăsa ca un condamnat la moarte să fie executat, deşi acesta, pe nume Stanley Tookie William, se schimbase radical în cei 26 ani de aşteptare în închisoare şi fusese chiar propus pentru premiul Nobel pentru pace pentru admirabilele sale cărţi de educare a tineretului, scrise în detenţie). El nu a fost în stare să ia o decizie de el însuşi, pe măsura puterii care i se dăduse. Ştia că conducătorii religioşi Îl urau dar nu voia să-L osândească mai ales că nu existau probe civice. A făcut patru încercări de a rezolva situaţia dar tot cu mâna altora:  (1) aruncând răspunderea pe alţii (“Atunci Pilat le-a zis: Luaţi-L voi şi judecaţi-L după legea voastră”, Ioan 18,31), (2) încercând o cale de scăpare (“Eu nu găsesc nici o vină în El. Dar, fiindcă voi aveţi obicei să vă slobozesc pe cineva de Paşti, vreţi să vă slobozesc pe Împăratul Iudeilor?”, Ioan 18, 39); (3) a încercat să transforme pedeapsa capitală într-una minoră (“Atunci Pilat a luat pe Iisus şi a pus să-L bată… Pilat a ieşit iarăşi afară şi a zis Iudeilor: Iată că nu găsesc nici o vină în El”, Ioan 19, 1-4); şi (4) a apelat la sentimentul de remuşcare al mulţimii (“Să răstignesc pe Împăratul vostru?”, Ioan 19, 15). Aici învăţăm ceva despre responsabilitatea şi datoria noastră de a apăra dreptatea. Chiar dacă s-a spălat pe mâini (“Nevinovat sunt de sângele Dreptului acestuia. Voi veţi vedea”) şi mulţimea şi-a asumat rolul acuzator  (“Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri! “ – Matei 27, 24-25), Pilat nu s-a achitat de responsabilitatea sa şi, iată, a avut de suferit ulterior din partea lui Dumnezeu.

 

Dacă am concepe un chestionar ca la examenul de şofer şi am pune întrebarea: Cine poartă răspunderea crucificării Domnului Iisus? Am avea şase răspunsuri posibile: (a) conducătorii evrei, (b) autorităţile romane, (c) Iuda, (d) noi (tu şi eu), (e) Dumnezeu şi (f) toate de mai sus. Pe care din ele îl vom bifa? Răspunsul corect este (f): toate de mai sus. Să luăm deci partea noastră de vină şi să lucrăm pe aceasta. Când Hristos a suferit pe cruce, a suferit pentru fiecare om în parte – pentru cei care au fost, pentru cei care erau şi pentru cei care aveau să vină, deci noi. Cu fiecare păcat pe care îl săvârşim, producem o rană trupului Domnului şi El se uită la noi cu dragoste dar şi cu profundă dojană. Să avem această conştiinţă de câte ori suntem gata să cedăm unei ispite: vom produce o nouă rană Mântuitorului nostru şi, cu înţelepciunea pe care o dă suferinţa (pe care oricare dintre noi, tânăr sau bătrân, o cunoaşte pe deplin căci nimeni nu este scutit în această viaţă de suferinţă şi fiecare suferinţă ne este dată de Cel de Sus cu un scop), să ne păstrăm tari şi să rezistăm păcatului înainte de a-l comite.

 

Ne vin în ajutor slujbele din zilele Patimilor Domnului, din Săptămâna Mare. Ele nu sunt o comemorare, nu au rol istoric. Trebuie să le trăim, să participăm la ele. Aceasta înseamnă pentru noi două lucruri pe care le preluăm pentru tot restul anului şi vieţii noastre: (1) că ne trăim viaţa în permanenta prezenţă a Mântuitorului şi simţim că fiecare păcat al nostru pricinuieşte o nouă rană Trupului Său Pătimitor; (2) că ştim că Patimile sunt urmate de Înviere şi deci şi pentru noi este speranţa ieşirii din încercările pe care le îndurăm, precum şi a păcii survenite prin iertare şi transformarea noastră sub ochii şi prin grija lui Dumnezeu.

Din Rugăciunea către Domnul nostru Iisus Hristos
privind Patimile Sale, scrisă de Sfântul Isaac Sirul


            Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Care ai plâns pentru Lazăr şi lacrimi de întristare şi de milostivire ai vărsat pentru dânsul, primeşte lacrimile mele. Cu patimile Tale, vindecă patimile mele. Cu rănile Tale, tămăduieşte rănile mele. Cu sângele Tău, curăţeşte sângele meu şi amestecă în trupul meu mireasma trupului Tău celui de viaţă făcător. Fierea cu care vrăjmaşii Te-au adăpat să îndulcească amărăciunea cu care potrivnicul m-a adăpat. Trupul Tău întins pe Cruce să întindă către Tine mintea mea cea trasă jos de diavoli. Capul Tău, pe care l-ai aplecat pe Cruce, să înalţe capul meu cel pălmuit de potrivnici. Preasfintele Tale mâini, pironite de cei fără de lege pe Cruce, să mă tragă spre Tine din prăpastia pierzării precum a făgăduit preasfânta gura Ta. Faţa Ta, cea batjocorită cu pălmuiri şi cu scuipări, să umple de strălucire faţa mea cea întinată în fărădelegi. Duhul Tău, pe Care L-ai încredinţat Tatălui când erai pe Cruce, să mă povăţuiască spre Tine, prin harul Tău. Nu am inimă plină de durere ca să Te caut. Nu am pocăinţa, nici umilinţa care întorc pe fii la moştenirea lor. Nu am lacrimi mângâietoare, Stăpâne. S-a întunecat mintea mea cu cele lumeşti şi nu poate să caute spre Tine cu durere. S-a răcit inima mea de atâtea ispite şi nu poate să se înfierbânte cu lacrimile dragostei celei pentru Tine. Ci Tu, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeule, Vistierul bunătăţilor, dăruieşte-mi pocăinţă neştirbită şi inimă îndurerată, ca să pornesc cu tot sufletul în căutarea Ta; căci fără de Tine mă voi înstrăina de tot binele…Strălucirea Ta este mângâierea şi odihna celor ce s-au ostenit pentru Tine în necazuri şi în toate felurile de chinuri. Acestei străluciri mă învredniceşte şi pe mine, nevrednicul, cu harul şi cu iubirea de oameni a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în vecii vecilor. Amin.